Pace

George Coșbuc

Galbene văpăi de soare
Peste deal acum se scurg,
Și-n noptate ca răcoare
Peste sat se nalță fumul,
Codrii-alene cântă-n drumul
Vântului de-amurg.

În curând o să s-aline
Truda chinului de azi.
Vei privi prin zări senine
Stelele, sclipind mărunte,
Cum încet de peste munte,
Ies de printre brazi.

Ca și ieri rotundă luna
O să ias-acum-acum,
Steag de aur pe cununa
Dealului, privind în luncă
Plopii doinitori ce-aruncă
Umbre peste drum.

Coasa va dormi și sapa
Va tăcea cântarea-n grâu.
Și-o s-auzi ca-n vis cum apa
Pe sub iaz se mai frământă,
Și privighetori cum cântă
Dincolo de rîu.

Noaptea-ntreag-o să-și murmure
Apele povestea lor—
Și ieșind de prin pădure,
Căprioarele pe creste
Vor cătá prin văi de este
Pace la izvor.

Și va fi! De sus, va face
Dătătorul de vieți
Parte tuturor de pace.
Și-o să-ți uiți și tu mâhnirea,
Suflete,-așteptând ivirea
Albei dimineți.

 

Psalm

George Cosbuc

Inchinați-vă, popoare!
Dumnezeu e bun –
El a pus în soare focul
Verii-a tot încalzitoare.
Inima-i e sfântul soare,
Și-alte lumi El pune-n locul
Lumilor ce-apun.

Închinați-vă, popoare!
Dumnezeu e drept –
Binecuvânta-va anii
Celui ce-n dreptate moare.
Însa jalnic plângatoare
Vor avea-o-n veci tiranii
Inima din piept!

Închinați-vă, popoare!
Dumnezeu e sfânt –
Cel ascuns e-n veci de față,
Cel etern într-una moare!
Vă-nchinați, ca-nvingătoare
El renaște-a Sa viață
Dintr-al Său mormânt!

 

Iertare

Alexandru Macedonski

Iertare! Sunt ca orice om
M-am îndoit de-a Ta putere,
Am râs de sfintele mistere
Ce sunt în fiecare-atom…

Iertare! Sunt ca orice om.
Sunt ticălosul peste care
Dacă se lasă o-ntristare
De toţi se crede prigonit,
Dar, Doamne, nu m-ai părăsit…

Sunt om ca orice om — iertare.

 

La paști

George Coșbuc

Prin pomi e ciripit și cânt,
Văzduhu-i plin de-un roșu soare,
Și salciile-n albă floare
E pace-n cer și pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.

Și cât e de frumos în sat!
Creștinii vin tăcuți din vale
Și doi de se-ntâlnesc în cale
Își zic: Hristos a înviat!
Și râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.

Și-un vânt de-abia clătinitor
Șoptește din văzduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Și pomii frunțile-și scoboară
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

E liniște. Și din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate
Și clopotele cântă rar:
Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
Cum râd a drag și plâng a jale!

Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De-același gând, din cer adus:
În fapta noastră ni e soartea
Și viața este tot, nu moartea.

Pe deal se suie-ncetișor
Neveste tinere și fete,
Bătrâni cu iarna vieții-n plete;
Și-ncet, în urma tuturor,
Vezi șovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.

Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu știu că și-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă
Sunt Paștile! Nu plânge, mamă!

 

Ștefan-vodă

George Coșbuc

Prin Suceava, vodă Ștefan, într-o zi de primăvară,
Cu boieri bătrâni ai țării și hatmani treceau călări.
Iată-n drum, pe-o stradă strâmtă, ei p-un mort întâmpinară,
Un sărac! Nici lume-n urmă, nici măcar făclii de ceară
Și nici plâns ca la-ngropări.

Un copil ducea o cruce; și-ngânând cântarea sfântă
După el bătrânul preot vine-ncet în sfântu-i port;
Duc pe umeri patru oameni un sicriu sărac, și cântă.
Ștefan își oprește calul și de milă se-nspăimântă
Cât de singur e-acest mort!

El descalecă și-azvârle straiul ce de-argint străluce,
Unui pagi el lasă calul și s-apropie grăbit
De sicriu, și-urmând sicriul, umilit își face cruce
Și, purtând în mână coiful, după mort încet se duce
Ca dup-un amic iubit.

Sfetnicii și-oștenii țării stau mirați și n-au putere
Să-nțeleagă cine-i mortul cel necunoscut ca viu,
Văd în capul gol pe Ștefan și zdrobit ca de-o durere
Își descopăr și ei capul și s-apropie-n tăcere
Și se duc după sicriu.

Și cu guri făr de răsuflet stă mulțimea-ntâmpinată
De-acest mort urmat de Vodă și de curtea sa, pe drum;
Nici ei nu-nțeleg convoiul, dar pornesc cu el deodată,
Și mulțimi mereu s-adună spre mulțimea adunată,
Neștiind de ce și cum.

Și pe stradele Sucevei, înnorate-acum de jale,
După mortul fără nume se strecoară lungul șir
De popor, de domn și sfetnici și de-oșteni în albe zale;
Pe-un necunoscut din lume îl petrece-o lume-n cale
Spre mormântul strâmt și jalnic dintr-un colț de cimitir.

Și deasupra groapei Ștefan, cu boieri ce-l înconjoară,
Ia sicriul și-l așează pe frânghie. Și-n mormânt
Însuși el, prinzând frânghia cu alți trei, încet scoboară
Mortul în pământ, el însuși peste mort de-ntâia oară
Zvârle-o mână de pământ.

Spre popor apoi se-ntoarce: De-ați venit aici cu mine,
Nu-ntrebați ce mort e-n groapă, prieten ori dușman al meu,
Om a fost, și-n ceasul morții noi să dăm ce se cuvine
Omului. Iar unde merge, sufletu-i găsească bine
Și să-l ierte Dumnezeu!

Și-n genunchi se roagă Ștefan, iar poporu-ntreg rostește
În genunchi un Tatăl-nostru, și e sfânt murmurul lor.
Astfel codrii-și cântă psalmii, când frunzișul se clătește,
Iar deasupra lor în aer duhul Domnului plutește
Cel-atotstăpânitor.

Nu-ntrebați ce mort e-n groapă! Răsărirea unei spume
Nu e volnică: ea-și are rostul hotărât de cer!
Când tu crezi că n-ai pe nimeni, frați tu ai o-ntreagă lume,
Mila lor e Dumnezeu cel ce altfel n-are nume
Pentru cei ce plâng și pier.

 

Imnul studenţilor

George Coşbuc

Cântăm libertatea şi numele sfânt
Al ţării străvechi şi-al acestui pământ!
Iubirii de neam, ce de-a pururi ne-a fost
O pavăză-n lupte şi-n pace-adăpost
Cântămu-i supremul ei cântec.

Cu vesele glasuri de tinere firi,
Cuprinşi de-amintirea străbunei măriri,
Spre soare ni-e gândul şi mergem spre el,
Lumina ni-e ţintă şi binele ţel –
Trăiască-ne ţara şi neamul!

Cu dreapta-nălţată spre Tatăl de sus
Jurat-am tot ce strămoşii ne-au spus:
Unire-ntre fraţi, şi pe Domn să-l iubim
Şi-altarul de jertf-al naţiunii să fim
Şi sufletul neamului nostru.

Iar dacă protivnicii numelui tău
Cu oşti ar veni ca să-ţi facă vrun rău,
Ridică-te mândră şi nu te-ngrija,
Căci inima noastră e inima ta;
Tu-ncrede-te-n fiii tăi, mamă.

lar dac-ar pieri de pe-ntregul pământ
Iubirea de neam şi-al credinţei avânt:
Azilul lor vecinic găsindu-l în noi
Le-am creşte, ca iar să le dăm înapoi
Mai tari şi mai trainice lumii.

 

Poetul

George Coşbuc

Sunt suflet în sufletul neamului meu
Şi-i cânt bucuria şi-amarul –
În ranele tale durutul sunt eu,
Şi-otrava deodată cu tine o beu
Când soarta-ţi întinde paharul.
Şi-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci,
Unindu-ne steagul şi larul,
Şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci,
Acolo-mi voi duce altarul.

Sunt inima-n inima neamului meu
Şi-i cânt şi iubire, şi ura –
Tu, focul, dar vântul ce-aprinde sunt eu;
Voinţa ni-e una, că-i una mereu
În toate-ale noastre masura.
Izvor eşti şi ţinta a totul ce cânt –
Iar dacă vrodat-aş grei vrun cuvânt
Cum nu-ţi glăsuieşte Scriptura,
Ai fulgere-n cer, tu, cel mare şi sfânt.
Şi-nchide-mi cu fulgerul gura!

Ce-s unora lucruri a toate mai sus
Par altora lucruri deşarte.
Dar ştie cel ce compasul şi-a pus,
Pe margine lumii-ntre viaţa şi-apus.
De-i alb ori e negru ce-mparte!
Iar tu mi-eşti în suflet, şi-n suflet ţi-s eu,
Şi secolii-nchid-ori deschidă cum vreu
Eterna ursitelor carte,
Din suflet eu fi-ţi-voi, tu, neamule-al meu,
De-a pururi nerupta sa parte!