Nu știu ce am, Că nu dorm când dorm Nu știu ce am, Că nu sunt treaz, Când stau de veghe. Nu știu ce am, Că nu ajung nicăieri, Când merg. Nu știu ce am, Că stând pe loc Sunt, hăt , departe. Doamne, din ce fel de humă M-ai luat în palmele tale calde Și cu ce fel de saliva Ai amestecat și-ai framântat huma-mi? De nu știu ce am Că exist, Nu știu ce am Că nu mai am nimic, Decât pe Tine.
Astăzi, după legământ, în sărac așezământ Se naște Mântuitor, al lumii izbăvitor, Cel din veci, făr’ de-nceput Cel ce omul a făcut. Tot pământul Îl primește pe Cel ce azi se smerește – de pe tronul cel ceresc venind în adânc lumesc, pe Cel binecuvântat și-n Treime lăudat. Azi răsună bucuria că ni S-a născut Mesia. Dumnezeu s-a întrupat să ne scape din păcat. Prin El să ne luminăm și Lui să ne închinăm. Slavă-i peste lumea toată căci din Maica Preacurată se naște un sfânt păstor și nădejdea tuturor, mielul Cel de jertfă sfântă Căruia îngerii-I cântă. Slavă, Doamne, slavă Ție pentru dar și Liturghie pentru nașterea Ta bună ce ne-aduce împreună, pentru-a legii împlinire, prin cruce-aducând iubire Fie-n casa-aceasta mare în veste de sărbătoare - voie bună și unire într-a Lui Hristos venire, fie binecuvântare și colindul închinare.
Ștefan Viziteu Lumea azi e dimineață, tot pământu-i primăvară, azi se înnoiește firea și se altoiește viața pe iubirea fără seară. Azi din cer coboară scară, trup luând din Maica sfântă și-ntreaga făptură cântă, cale nouă-având ’nainte și în țarină – comoară - pe Cuvântul din cuvinte. Totul se îmbracă azi întru-aprinsă bucurie: și oameni și văi, și munți și brazi căci se zidește luând chip de om, aievea, ușa spre Împărăție. Și-i Bethleem azi oriunde că-n taina-ntrupării se-ascunde (de ochi iscoditori nevăzută) lumina veșniciei ce stă să inunde inima (de uimire) mută. Și-i Bethleem azi și în mine și-s boi și unghere ascunse. Iată smerenia Celui ce vine - gheizer de lumină cu lumini nepătrunse făcând, din inima goală, cu peșteri și-amare adâncimi, deodată, locaș de heruvimi.
Marius Iordăchioaia miroase viața a zăpadă crudă și-n inimă trezești păduri de fragi când treci prin mine ca prin iarbă udă când cu bătaia inimii o calci miroase viața a zăpadă crudă în inimă trezești păduri de fragi și-aud cum liniștea începe să m-audă când te oprești în mine ca să taci și viața mea-i de viața ta flămândă în inimă trezești păduri de fragi când treci prin mine ca prin iarbă udă în suflet îmi tresare o lume nouă față de care carnea mea e surdă deși din sânge ea îmi face rouă când treci prin mine ca prin iarbă udă când cu bătaia inimii o calci și mintea mea începe să audă cum ninge veșnicia în tot ce faci miroase viața a zăpadă crudă când cu bătaia inimii o calci
Al Tău cuvânt rostit de zidire nu-l mai aud. Departe sunt de mântuirea Ta. Pe pământ se întâmplă minune dar ochii mei văd doar recensământ. Gârbovit, nu-mi ridic ochii ca magii către cer. Asurzit de zgomotul lumii în care caut să Te deslușesc cântarea de îngeri o pierd. Sunt viu dar nu trăiesc. Nevăzând a Ta iubire, deși pe urme de piatră smerită mers-am unde pașii Tăi au fost, inima mi-e împietrită. Mă închid în casă, cu frică și dispreț pentru călătorii nocturni ce putea-vor bate în ușă spre-a cere-adăpostire. ... Găsi-vor ei alt loc de liniștire! Doamne, n-am fluier, suflarea-mi s-o prefac în cântare că-n depărtare se-aud îngeri vestind bucuria dar eu mă cutremur c-ar fi judecata. N-am fărâmă de zdrobire, nici inima gata. Casa de oaspeți mi-e plină de lucruri pentru zile de mâine. La poarta-mi închisă latră un câine. Al Tău cuvânt l-am îngropat ca pe-un talant din frică și din viclenie. Și-acum mă răzvrătesc c-ai fi nedrept, uitând de mine. Sunt fir de praf în vânt. Dar vino, Doamne, te rog, așa! Mântuiește-mă! Al Tău sunt! Doamne, inima-mi stinsă, de grijă, de boală, de frică învinsă nu tresare. Fiorul nașterii Tale nu-L primește. Rămâne în întristare. Și, ca iudeii, oarecând, tot așteaptă. Se tânguiește. Orbește. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale! Deșteaptă Tu în clopot inima-mi arsă! Varsă Tu lacrimi în ea prin ochii mei! Vrei?
Raluca Chiriță
Ploi de petale cad din tinere ramuri, Se-aștern agitat pe limpede geamuri, Sunt tinereți, ce nasc dulci fiori... Vreau să mă recompun din flori. Norii cern picuri mari de ploaie Și vânturile ramuri îndoaie. Mă năpădesc mii de gânduri... Vreau să mă recompun din fluturi. Aud glasul serii târzii, În vacarmul încărcat de iluzii. Sunt amintiri vechi și ele… Vreau să mă recompun din stele. Îmi plec genunchii sub crugul ceresc Și totul în juru-mi devine firesc. Cu mii de victorii și-nfrângeri... Vreau să mă recompun din îngeri...
Nimic nu are în sine puterea De a fi mai mult decât este Atuncea când este, în forma-i deplină, Tot ce poate fi. Aproape tot ce trăiește încearcă Să fie cumva altfel decât este În golul amar dintre tot ce ar vrea Și nu poate fi. În vorbe e răul, în gesturi deșarte, În tot ce pare a fi și nu este, În biata minciună jucată în lume Crezându-se-a fi. Vrem să părem și să fim mai adânci decât suntem, Mai puternici, mai mari și mai buni decât este Dat firii noastre și slavei, mai grei de iubire Decât știm a fi. Dar toate acestea fac parte din lume, Iar hula nemilei un greu păcat este Al oricărui gând care judecă lumea Cum nu poate fi. Căci mulți muritori trăiesc din puterea De-a trăi în părere și de-a crede că este În ele, sub lună, mai mult decât poate Într-adevăr fi. Coboare îndurare În lumea pieirii Peste veacul făpturii, Peste tot ce este Greul de a fi.
Eu știu că tu nu meriți dragostea
și-mi place totuși să ți-o dăruiesc;
dar parcă bolta merită vreo stea,
și totuși câte-ntr-însa s-oglindesc…
Nu meriți iarăși clipele de-acum
și gândurile bune câte ți le-am dat,
dar parcă merită noroiul de pe drum
petalele ce peste el s-au scuturat?
Iubirea însă e ca soarele,
care rămâne pururea curat
și după ce -milos- i-a sărutat
leprosului, pe uliță, picioarele…
Cenaclul Talpalari 