RSS

Arhive pe categorii: Zorica Lațcu

Golgota

Zorica Laţcu

Te vindem iar cu sărutări viclene,
Prin nepăsare oarbă şi prin lene.

Te biciuim cu vorbe de ocară,
Te pălmuim cu ură ca de fiară.

Te adăpăm cu suc de-amărăciune,
Din pofte rele şi din stricăciune.

Te ţintuim pe cruci de nedreptate
Prin cuiele uciderii de frate,

Iar împletim blestemele de tată,
Să-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerată,

Tu iarăşi zici, în blândă rugăminte:
„Nu ştiu ce fac. Îngăduie-i, Părinte”.

 

Ochii

Zorica Laţcu

Ridici pleoape mari de neguri grele
Și ochii Tăi, lumină, mi-i arăți.
O, Doamne și stăpân vieții mele,
Sunt ochi, purtând adânc noian de stele,
Sunt ochi de foc, ce-aprind pustietăți.
Sunt mari ciorchini de boabe luminoase;
Din ele raze curg în loc de vin.
Sunt ochii Tăi ca spadele tăioase,
Arzând cu răni adânci și dureroase,
În cearcănele cerului senin.
Căci de-ar pica o lacrimă fierbinte
Din jarul lor întunecat și greu,
S-ar prabuși în flăcările sfinte
Pamântul tot și morții din morminte,
Scântei ,s-ar înalța la Dumnezeu.
Ar fi un singur foc, nemărginire
De flăcări albe-n val de vâlvătai.
Și n-ar mai fi nici trupuri nici simțire:
Ar arde numai focul Tău, Iubire,
Lumină-n lungul veșnicelor căi.

 

Cantique

Zorica Laţcu

Lerui-ler, Mon Dieu,
Du haut de Tes Cieux,
Notre Dame blute,
Des flocons ajoute,
Que personne ne voit
Ses traces sur la voie,
Qu’on ne puisse connaître
Quel fils elle va naître.
Lerui-ler, Mon Dieu,
Du haut de Tes Cieux,
Arrive, tel un cierge
La Très Sainte Vierge ;
Mais par où elle passe
Vite la trace s’efface,
Pour que le mystère
Reste sur la Terre.

Lerui-ler, Mon Dieu,
Du haut de Tes Cieux,
Vois comme elle préfère,
L’Immaculée Mère,
Un simple étable,
Aux pailles sur le sable,
Qu’on ne puisse connaître
Quel fils elle va naître.
Lerui-ler, Mon Dieu,
Du haut de tes Cieux,
La lune s’éparpille
En rayons elle brille,
La lumière d’albâtre
De la crèche d’accroître,
Les éclats superbes
Les anges les observent,
Du haut de Tes Cieux.
Lerui-ler, Mon Dieu !…
*
traduit du roumain par Tudor Mirică

 

Tăcere

Zorica Lațcu

Cuvintele pe care nu le-am spus
Sunt tot atâtea trepte ce pogoară
Cu sufletul tot mai adânc m-am dus,
Pe treptele tăcerii ca pe-o scară.

Ca-ntr-un cuprins de peșteră boltit
M-am coborât în lumea nerostirii
Și-n cutele de piatră i-am gătit
Acolo-n fund un ascunziș Iubirii.

Cuvintele pe care nu le-am spus
Sunt tot atâtea trepte de tăcere
Adânc în mine, mai adânc m-am dus,
Acolo unde orice vorbă piere.

De-acolo din limanul necuprins
Din lumea fără mal a nerostirii,
Pe treptele tăcerii s-au prelins
Din ascunziș, luminile Iubirii.

 

Dragoste

Zorica Lațcu

Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine,
Am cules argintul nopților de Mai.
Am legat în cântec zumzet de albine,
Glas de alăută, dulce viers de nai.
Am aprins în suflet tinere văpăi,
Străluciri de aur, flăcări de rubine,
Am căutat în noapte luminate căi,
Către Tine, Doamne, numai către Tine.

Am cetit din file vechi, cu slovă ștearsă,
Stih de preamărire, sfânt Numelui Tău,
Am țesut în pânză Jertfa Ta nearsă,
Ce-a zdrobit tăria veșnicului rău.
Am cântat iubirea sfintelor femei,
Care-au mers la groapă, ca să Ți se-nchine,
Am cusut din raze râuri de scântei,
Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine.

Ți-am trimis spre ceruri tainică solie,
Dragoste curată, dor nepătimaș,
Să-mi gătești de nuntă haină argintie
Și-n sclipiri de soare să-mi gătești sălaș.
Dragostea curată, dorul din solii,
Cu miros de smirnă-n rugă să se-mbine,
Ca să urce fumu-n valuri viorii,
Către Tine, Doamne, numai către Tine.

Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine,
Vreau să-mi frângă, albe, oasele sub roți,
Vreau să-mi curgă, rumen, sângele din vine,
Trupul meu cel fraged să mi-l rupă toți.
Învelită-n haina marilor dureri,
Suflet plin de taina lumilor divine,
Să pășesc pe calea grelelor tăceri,
Către Tine, Doamne, numai către Tine.

 

Îmbrățișare

Zorica Lațcu

Când în dumnezeiasca-nbrățișare,
Noi ne unim cu blândul Mire,
Ce taină negrăită de iubire
Îi spunem noi, în clipa-aceea oare?

Ci sufletul e mut de fericire.
Căci, iată, nici un murmur nu e-n stare
Să spună ce fiori de desfătare
Simțim atunci, în tainică unire.

În juru-ne simțim că totul piere
Ci numai noi cu El, în El unite,
Gustăm sărutul sfântă mângâiere.

Ș-atunci de focul lui ceresc topite,
Cu El, pe Crucea Lui, în grea durere,
Am vrea să fim de mii de ori jertfite.

 

Ce-i dragostea?

Zorica Lațcu

Ce-i dragostea? E sfânta legătură
Ce leagă cu un nod nedezlegat
Pe Făcător de umila făptură,
De omul cel căzut și întinat,
E ochiul Celui Veșnic, plin de milă
Ce caută duios și înlăcrimat
Spre țărâna cea născută doar în silă,
Spre lumea care zace în păcat.

Ce-i dragostea? E limba-nflăcărată,
Chemarea aspră a vechilor profeți,
E jertfa crucii cea însângerată,
De câte ori cu rugă o repeți,
E propovăduirea apostolească,
E moartea miilor de mucenici,
E toată rânduiala pustnicească
A sfinților în viața de aici.

Ce-i dragostea? Slujire lungă, mută,
Prinos al bietei inimi omenești.
E tămâiere în veci neabătută,
Spre scaunul măririlor cerești.
E-ndemnul de a-ți înălța privirea
Spre chipul blând al veșnicei dureri,
Și-mpărtășind cu Domnul răstignirea,
Să nu cauți alinări, nici mângâieri.
Ce-i dragostea? Un munte de trăire
Zidit pe al smereniei ocean,
A harurilor floare și rodire,
Și moarte pentru șarpele viclean.
Dar vorbele, oricât ar fi de-alese,
Și oricât ar fi de dulce viersul meu,
Nu-i pe potriva Tainei ne-nțelese,
Căci dragostea e însuși Dumnezeu!

 

Ectenie

Zorica Lațcu

Pentru ca iubirea noastră să-nflorească,
Albă cum e crinul Bunelor Vestiri,
Pentru ca mlădița dragostei să crească,
Plină de miresme, dulce de rodiri;
Pentru ca din neaua grea de peste iarnă
Rod de viață caldă iarăși să legăm,
Pentru ca lumina peste noi să cearnă,
Domnului să ne rugăm.

Pentru că să-Și verse binecuvântarea,
Ca un zvon de vânturi line, peste noi,
Pentru ca în suflet să-I simțim chemarea,
Când plecăm genunchii, seara, amândoi;
Pentru ca-n iubirea Lui să ne-mpreune,
Când, cuprinși de patimi, Numele-I strigăm,
Pentru ca-n vecia Lui să ne cunune,
Domnului să ne rugăm.

Pentru ca belșugul țarinilor grele
Să ne facă traiul rodnic și umil,
Pentru ca răsfrângeri din surâs de stele
Să sclipească-n lacrimi ochii de copil;
Pentru ca sudoarea să ne miruiască
Și-n lumina morții viața s-o cercăm,
Pentru ca din muncă pacea să rodească,
Domnului să ne rugăm.

Pentru ca mulțimea îndurării Sale
Însuși să-și pogoare pasul către noi,
Pentru ca să-I ducem sufletul în cale,
Cu miros de smirnă și cu ramuri moi;
Pentru ca-n lumina alb-a dimineții,
Din strânsoarea cărnii să ne dezlegăm,
Și-ntr-un pas să trecem pragul larg al vieții,
Domnului să ne rugăm.