RSS

Arhive pe categorii: Octavian Goga

O țară știu

Octavian Goga

Părinte bun al neamurilor toate,
Fă geana Ta de milă sa tresară …
Ascultă-mă! … O țară știu, – acolo
Vor fi mai grele spicele la vară,
Mai cu belșug va fi rodirea gliei
În țara unde-s lacrimi și osânde …
Și sânge, Doamne, – sângele îngrașă
Și spor aduce miriștii flămânde.

Curând veni-vor pluguri în ogoare
Și-or rupe brazdele negre de rușine,
Sfios cădea-va bobul de sămânță
Și sub pământ s-a furișa mai bine!
Mai rodnică va fi imbrățișarea
Grăuntelui cu firul de țărână,
Mai des vor curge lacrimile tale
Pe nou sfințita țarină bătrână.

Va crește, Doamne, grâu bogat la vatră,
Încovoiat de roadele durerii,
Și va veni cernita oastea mută
Pe câmpul larg sa strânga sporul verii …
Aprins luci-va soarele-n vazduhuri
Și n-a fi cânt să-i mângâie arsura,
În pas domol oștirile de seceri
Îti vor culege cuminecatura …

Ascultă, Doamne, glasul rugii mele:
Când trupul Tău lângă altar s-a frânge
Adu aminte celor ce-ngenunche
Că trupul Tău e plămădit din sânge…
De glasul ăst’ cutremură-le firea
Și-n sufletele grele de păcate
Coboară, Doamne, pentru totdeauna,
Fiorul sfânt al dragostei de frate …

 

Rugăciune

Octavian Goga

Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii
Și-n negură se-mbracă zarea,
Eu în ghenunchi spre tine caut:
Stăpâne-orânduie-mi cărarea !

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Si cu povaţa ta-nţeleaptă
În veci spre cei rămaşi în urmă
Stăpâne, văsul meu îndreaptă.

Desleagă minţii mele taina
Și legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu, stăpâne,
Taina urii si-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Și zvonu firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Ploapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge
Și de durerea altor inimi
Învaţă-mă stăpâne a plânge.
Nu rostul meu, de-apururi pradă
Ursitei mastere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul,toată truda
Atâtor patimi fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Si gem robiile de veacuri.
-Demult plâng umiliţi-n umbră
Cu umerii gârbori de povoară…
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet samănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate:
Și cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Închingă-mi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.