RSS

Arhive pe categorii: Adrian Păunescu

Ochii albaștri ai lui Dumnezeu

Adrian Păunescu

În munți, acum, e-un fel de-nlăcrimare
Și lacrimile picură mereu,
De parcă s-a-ntâmplat ceva ce doare
Și astăzi, plâng, în loc de fiecare,
Ochii albaștri ai lui Dumnezeu.

Noi stăm în ochii Lui și-avem de toate
Și suntem asezați și călători
Și El cu-aceleași lacrimi ne străbate
Și-n ele, când altfel nu se mai poate,
Cădem și noi din ceruri uneori.

Sunt toate într-o ordine firească,
Se frânge tot ce se cuvine frânt,
E masca unde este loc de mască,
Pe noi, pe toți, din pleoapa lui cerească,
El, uneori, ne plânge pe pământ.

Acum, în munți, sunt lacrimi și e ceață
Și soarele s-a spart ca un deochi,
Vai, Doamne, tu ne dai această viață
Și o gustăm cu mila îndrăzneață,
Ce bine ne simțim la Tine-n ochi.

Din ochii Tăi, lumina lumii vine
Și tu chiar întunericu-l descoși
Și-am vrea să-Ți fie totdeauna bine
Și, uneori, ne temem pentru Tine
Să nu orbești de-atâția păcătoși.

 

Cu noi e Dumnezeu

Adrian Păunescu

Azi lumină din lumină
Pământu-n trupuri ne e greu,
Dar e ușor cand se închină:
Cu noi e Dumnezeu.

Am ostenit de atâta noapte
Dar vom ieși din defileu
Pentru lumina sfintei șoapte:
Cu noi e Dumnezeu.

Nu suntem niște animale
Cu suflet amânat mereu
În noi e mila și e jale
Cu noi, cu noi e Dumnezeu.

Luați lumină din lumină
Paharuri curg din minereu
Credința noastră e creștină
Cu noi e Dumnezeu.

 

Umbra

Adrian Păunescu

Eu umbra aceasta pe care
O semeni în sufletul meu
Cu milă si tristă mirare
Voi duce-o cu mine mereu
Voi duce-o cu mine mereu

Şi-apoi într-o zi oarecare
În care-mi va fi cel mai greu
Voi pune-o în vechi calendare
Duminica trupului meu
Duminica trupului meu

Fiori prin mine umblă
Şi nu am trebuinţă
Te rog pe tine umbră
Să redevii fiinţă

Flămând de iubirea întreagă
Pe vremi cu amurg mohorât
Când zorile noaptea-şi dezleagă
Mă satur cu-o umbră şi-atât
Mă satur cu-o umbră şi-atât

Şi sufletul meu te mai roagă
Magnetic catarg doborât
Tu umbră tăcută şi dragă
Aşează-ţi fularul la gât
Aşează-ţi fularul la gât

O umbră se închide în mine
O umbră prin mine trecu
E-atâta de rău că e bine
E-atâta de mult da că e nu

Bacovia-şi iese din sine
Şi râde în „a” şi în „u”
O umbră în viaţă mă ţine
Şi umbra aceea eşti tu
Şi umbra aceea eşti tu

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 19 martie 2015 în Adrian Păunescu

 

Rugă pentru neam

Adrian Păunescu

Doamne, Dumnezeul nostru,
Dă-ne nouă iarăşi rostul,
Dă-ne linişte şi milă,
Duh în trupul de argilă.

Dă-ne ţara iar în ţară,
Dă-ne dreptul să ne doară,
Dă-ne mamă, dă-ne tată,
Că ni s-au furat odată.

Dă-ne frate, dă-ne soră,
Ce din lanţuri Te imploră
Şi, într-o blândeţe nouă,
Viaţa noastră dă-ne-o nouă.

 

Dor de Eminescu

Adrian Păunescu

Într-o lume relativă,
Ce-a făcut și-a desfăcut,
Eminescu-i remușcarea
Dorului de absolut.

Daca unu și cu unu
Nu mai vor sa facă doi
Eminescu este chipul
Infinitului din noi.

Eminescuuuuuuuuuuuu…

Fară el oricare lucru
Și-ar urma cărarea sa,
Fara el chiar steaua noastră
Dintre stele ar cădea.

Pe pământul vechii Dacii,
Când mai mare, când mai mic
Dacă nu ar fi Eminescu
Viața nu ne-ar fi nimic.

Eminescuuuuu….

El Moldovei îi e fiul
Și Munteniei nepot,
L-a-nfiat întreg Ardealul,
Eminescu-i peste tot.

Într-o lume relativă
Mai avem un nume sfant,
Eminescu-i România
Tăinuită în cuvant.

Eminescuuuuu…

 

Naşterea lui Eminescu

Adrian Păunescu

Ciudată noapte simt că o să fie
şi-o să trăznească în dicţionar,
la noapte, în Moldova mijlocie,
se naşte Eminescul nostru iar.

A fost sortit să vină-n cea mai dulce
şi-n cea mai sfâşiată dintre ţări,
pleca-vor toţi ai zilei să se culce
şi-l vor primi strămoşii lui călări.

Aşa firesc se-ntâmplă nefirescul,
pământul nostru suferă adânc,
la Ipoteşti se naşte Eminescu
şi-n toată România mame plâng.

La noapte, dintr-un pântec şi o slovă,
se naşte steaua celor ce-au tăcut,
îngenunchez, în faţa ta, Moldovă,
şi mâna mult lovită ţi-o sărut.

De-atâtea ori, în vremuri, sfâşiată
ai fost, Moldovă, cum să spun nu pot,
dar Eminescu ce se naşte, iată,
în Doina lui, o să cuprindă tot.

Ciudată noapte, noaptea noastră mare,
o noapte cum a fost la început,
şi, de la Cernăuţi şi pân’ la Mare,
pâraiele se-aud plângând în Prut.

În el tresare trist Moldova toată,
toţi fraţii-nstrăinaţi se regăsesc,
în el o inimă va şti să bată
acum şi veşnic, dorul românesc.

În Voroneţ s-a răsculat albastrul,
ca dintr-un cer fremătător de fraţi,
la noapte-n ţară va urca un astru,
se naşte El, Români, vă închinaţi!