RSS

Arhive pe categorii: Nichita Stănescu

Eu nu mă spăl de poporul meu

Nichita Stănescu

Doamne, apără poporul român.
Ai grijă de el şi
apără-l!
El este al tău
cu blândeţea lui de miel
şi cu răbdarea lui de taur
cu omenia lui
de floare de zăpadă
ce se vede pe geam, Doamne,
pe fereastră şi pe libertate!
Doamne!
poporul meu nu se spală de mine!
Eu nu mă spăl
de poporul meu!
Dacă-mi vine alt miros
decât mirosul lui,
mă spăl pe mâini
numai de propriile mele mâini
şi mă las legat
de boarea de zăpadă
a poporului meu.
Mărul se poate spăla
numai de măr,
de pomul mărului nu! De pom nu!
Apără, Doamne, poporul român
şi nu te spăla de el!
Pe maica mea
care m-a născut pe mine
am dăruit-o poporului român.
Dăruieşte-ţi, Doamne,
pe maica Ta, care te-a născut pe Tine,
poporului român!

 

Către Eminescu

Nichita Stănescu

Tu n-ai murit
pentru că eu sunt trupul tău care vorbeşte cu vorbele tale
Când drag îmi este mie pe lumea asta
cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,
Mihai, dacă-ai şti cât de tare îmi lipseşti
ca şi ochilor, ca şi pietrelor şi curcubeilor.
Le-am zis de tine,
că-ntârzii, le-am zis,
că nu treci de sânge ne trebuie să renaşti
şi nici anapoda de raze ca să ne fii cu noi de faţă.
Mihai, tu care eşti mai tânăr decât mine
gândind în vorbele tale nu mă lăsa să îmbătrânesc
Mihai, nu de înţelepciune duc lipsă,
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
M-a apucat apoia pietrelor, apoia ierburilor,
m-a apucat apoia fructelor de toamnă, Mihai.
Cineva trebuie să guste această apoie coaptă
şi miezoasă
Creierul sâmburos al acestei apoi
nu este creier descreierat.
Ca dovadă timpul ce trece, secunda prea repede ce ni s-a dat
ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia
ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul meu
ca dovadă singurătatea mea
care nu credeam să învăţ a muri vreodată.

 

Eminescu

Nichita Stănescu

Atâta să nu uitaţi:
că el a fost un om viu,
viu,
pipăibil cu mâna.

Atâta să nu uitaţi
că el a băut cu gura lui, –
că avea piele
îmbrăcată în ştofă.

Atât să nu uitaţi, –
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină

Atât să uitaţi! Numai atât, –
că El a trăit,
înaintea noastră…
Numai atât,
în genunchi vă rog, să uitaţi!

 

Fel de sfârşit

Nichita Stănescu

Adevarata mâna n-o întind.
Nu ating cu ea decât cuvintele.
Altfel
copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuşi,
cum se trage în sine însuşi cornul de melc
şi ar deveni un punct.
Nu ating scaunul.
S-ar trage în sine însuşi
şi ar deveni un punct.
Nici prietenii nu mi-i ating.
Nici soarele, nici stelele, nici luna.
Nu ating nimic.
Deşi urăsc punctul, Doamne,
locuiesc într-un punct.

 

Rugăciunea

Nichita Stănescu

Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi ochiul
şi întoarce-mă cu faţa
spre invizibilul răsărit din lucruri.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi inima
şi toarnă-mi aburul sufletului,
printre degetele tale.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
trupul cel nou care-mi apasă
şi-mi striveşte trupul cel vechi.

Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
îngerul negru
care mi-a îndurerat caracterul.