RSS

Arhive pe categorii: POEZII /TEXTE PROPRII

Suflete

Ștefan Viziteu

Privesc în bolta amăruie
și văd trecând sub ochii mei
suflete albe, suflete negre
ce-și caută în aspre palme
(trecute) urme de cuie.

Privesc în juru-mi, tresărind
la pasul viforului plin,
suflete albe, suflete negre,
fărâme din suflarea vie
și din adamicul suspin,
ce lasă-n urma lor să cadă
lacrimi scânteind.

Privesc în mine clipele integre,
acoperinte-n vălul de culoare,
regăsindu-mi tăceri și tunete,
gânduri înălțate și gânduri căzute
ce au prins rugină-
și îmi dau seama că greșesc,
căci nu sufletele
ci, pline de vină, privirile mele erau
când albe, când negre.

 

oamenii acestei lumi

Marius Iordăchioaia

de când se nasc
se zbat să trăiască
tot mai sfârșiți de oboseală
și de teamă
până mor….

și toate acestea se petrec
într-o lumină
prin care trec
fără s-o bage-n seamă….
și care-i
de fapt
viața lor…

 

mormântul

Marius Iordăchioaia

din tot ce sunt
din tot ce știu
din tot ce spun
și tot ce scriu

mă chemi afară
ca pe
Lazăr…

 

Praf de lumină

Ștefan Viziteu

Azi Dumnezeu suflă peste păpădiile cerului
și tot pământul se înfășoară
de albul aripilor de serafimi.
Parcă-I auzi bucuria de Copil
în uimire vie cum se împletește
cu tăcerea fiecărui fir de lumină (de pe Tabor)
căzând ușor.

Azi Dumnezeu, precum bunicul altădată,
macină grâul cald
și moara se umple de mii de fire argintii
ce plutesc tainic
așezându-se peste timpul asfințit.

Azi Dumnezeu, asemenea bunicii,
presoară făină din grâul de anul acesta
peste covata lumii
ce primește a fi frământată,
uitându-se din când în când
în cuptor să vadă de e gata
și zâmbind la încercarea mea
de a-I șterge făina de pe pleoape.

Azi Dumnezeu așază
pe fruntea statuilor de piatră
cușme asemenea dorobanților,
albe și tăcute
și face broderie în ață albă
marginilor zidirii Sale.

Azi Dumnezeu stă la rădăcina galaxiei,
scutură cerul de stele
și praf de lumină cade
peste iarba câmpului lumii,
amintind de mana de altădată.

Azi Dumnezeu, din lacul apei vii
culege mii de petale de nuferi albi
și, din coșul de răchită verde,
le aruncă în fața piciorului fiecărui om
ca în fața unui ierarh-în Athos,
smerindu-Se.

Azi Dumnezeu toarce taina mângâierii
din caierul de lână moale, albă,
o rotește pe fusul timpului,
o adună în ghemul vieții
și, cu suveica Tainelor Sfinte,
o țese în războiul jertfei
făcându-o covor și mantie
peste lumea cu haina botezului ruptă.

Azi Dumnezeu se face iar nădejde.

 

iubirea de aproapele înseamnă….

Marius Iordăchioaia

iubirea de aproapele înseamnă….

a scoate din lăuntrul
tău
tot ce-l împiedică pe celălalt
să vadă

Împărăția
din lăuntrul
lui…

 

a construi un loc de întâlnire

Marius Iordăchioaia

Dumnezeu îmi vede gândurile
înaintea mea
iar cititorul,
după mine…

o poezie nu e altceva
decât așezarea gândurilor mele
în așa fel încât
cele două priviri să
se întâlnească…

 

Din scrisoarea unei bătrâne

Elena Farago

O, lasă-ţi obiceiul de-a răscoli în scrum
Prilejuri de durere în biata cale-a vieţii,
Ci scaldă-ţi ochii limpezi în roua dimineţii,
Şi nu-ntreba ţărâna de urmele din drum.

E vitregă ţărâna şi sfatul ei avan,
La ce s-o-ntrebi de ochii ce vor fi plâns pe cale?
Ni-s scrise-n cartea vieţii, la toţi, şi dor şi jale
Şi drumul fiecărui e răbojit pe-un plan,

În care-s însemnate, cu ape şi poteci,
Şi dragostea şi ura şi mila şi păcatul,
Pân-vine de le-ncheie pe toate-ntunecatul
Şi mutul semn al crucii din liniştea de veci.

O, sunt, de bună seamă, şi lacrimi în noroi,
Căci lacrima ni-i birul cel mai de seamă-al vieţii,
Şi jalea şi amarul vor fi de veci drumeţii
Cei nelipsiţi, din calea oricărui dintre noi.

De-aceea vezi tu uită cât poţi cu ochi senini,
Că-i mare mângâierea în biata cale-a vieţii
Să poţi vedea şi-n pâcla şi-n roua dimineţii,
Un rost, în faţa cărui nu poţi să nu te-nchini.

 

Fii lacrimilor tale

Tatiana Stepa

Rece suflă vânt în albia secată
Soarele-a ars grâul ce noi l-am scos din piatră
Și nu lăsa Maicuță să pierim pe cale,
Noi ce suntem fii ai lacrimilor tale.

Și vine ploaie mare și focul o să-l stingă
Și cine-n suflet iarăși odaia o s-aprindă?
Și nu lăsa Maicuță să pierim pe cale,
Noi ce suntem fii ai lacrimilor tale.

Și vine noapte deasă și drumul ni-l ascunde
Ca singuri să patrundem padurea numai umblet.
Și nu lăsa Maicuță să pierim pe cale,
Noi ce suntem fii ai lacrimilor tale.

Și vine apa mare și podul ni-l dărâmă
Și mult prea larg e râul ca tu să-ntinzi o mână
Și nu lăsa Maicuță să pierim pe cale,
Noi ce suntem fii ai lacrimilor tale.